De ce îl iubesc pe Kandinski

Sunt unele cărţi pe care le citeşti în anumite momente şi ţi le aminteşti prin prisma acelor momente. Sunt filme pe care le vezi prin prisma unor întâmplări personale. Sunt opere de artă pe care le descoperi în momentul în care eşti atât de departe de toate. Aşa s-a întâmplat cu Vasili Kandinski. L-am descoperit când sufeream mult, când am realizat că bunica mea urma să dispară. Culorile, formele lui Kandinski, stilul jucăuş, toate acestea m-au făcut să mă simt mai bine, mi-au dat un sens (sens pe care mai târziu l-am pierdut şi nu l-am mai regăsit). Mi-a mai rămas doar nonconformismul pe care l-a avut cu siguranţă Kandinski când a pornit pe drumul artei abstracte. În Kandinski am descoperit muzica în pictură şi speranţa pentru un moment. Mi-era dor de Kandinski

Şi nu pot să nu îl citez din nou pe Daniel-Silvian Petre: „Ciao Bunica! Mai stau puţin la joacă şi vin şi io sus, e atât de urâtă lumea fără tine!”

Read Full Post »