Feeds:
Posts
Comments

Anima

Uite, aici e sufletul meu, e albastru uneori, dar viu şi real. Păstrează-l tu.  Hai săbill-brandt-nude-baie-des-anges-france-1958 ne acoperim rănile cu săruturi şi îmbrăţişări. Hai să trăim ultimele zile în vise fără umbre şi regrete. Lasă-mă să-ţi şterg lacrima ce stă să cadă de pe obraz, lasă-mă în noaptea ta. Lasă-mă să-ţi înţeleg tăcerile, suspinele, durerile, imposibilităţile, îndoielile.  Hai să fugim departe de amintiri, pe malul mării, să înotăm cu delfinii departe în larg, spre linişte, spre gânduri frumoase, spre adâncuri, spre simţuri anesteziate.

Uite, sufletul meu, ia-l tu.

Blue 1

S-a trezit în toiul nopții tremurând de durere. Drumul spre baie l-a făcut cu greu împiedicându-se de obiectele din casă. Își studia fața în oglindă, când, deodată, și-a amintit visul. Pădurea și zidul de care nu putea să treacă, umbrele ciudate și respirația care se încăpățâna să se întretaie.  Și zidul imens dincolo de care era ea, dincolo de care respirația era calmă și viața simplă.  Oglinda îi arăta acum o altă persoană, o persoană pe care a crezut că o lăsase în urmă, care îi făcuse atât de mult rău celei de acum.

 Înnebunesc. Nimic nu se termină. Căutarea sensurilor e superfluă. Da. Tăierea venelor cu lama lui Occam…

 S-a întors în cameră prelingându-se pe lângă pereții ce păreau s-o susțină în mersul ei împleticit. “Nu sunt eu,” își spuse printre icnete de durere și plânsul acela care devenise incontrolabil.  Întinsă în pat a căutat în întuneric întrerupătorul de la veioză. Camera era scăldată într-o lumină aurie. Și-a aprins o țigară fără să-și dea seama. Din dezordinea de pe măsuță, a luat o agendă veche și a deschis-o. Cu mâna tremurândă a tăiat peste ultimul rând.

Să îmi dau voie să iubesc din nou.

A apăsat pe play.

Sus

The Dancer îmi spunea aseară: când eşti atât de jos, există doar o singură direcţie, în sus. Şi cred cu tărie că aşa e.

Vreau să zbor. Vreau să-mi simt picioarele abia atingând pământul şi plămânii plini de aerul rarefiat al înălţimilor. Vreau să gândesc în culori pe care nu le-am văzut niciodată. Vreau să iubesc fără să aştept nimic în schimb, vreau să trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Vreau să îmbrăţişez ca şi cum aş da mereu totul, ca o clipă ce trebuie trăită la maxim pentru că piere sub apăsarea gândurilor ce o împresoară. Şi vreau să dau totul, aşa cum spunea Arsenie Boca, “când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce eşti.” Vreau să mă bucur de minuni, de iubire şi de mirări. Vreau să zbor acolo unde se întâlneşte cerul cu marea, două nuanţe de albastru pentru sufletul meu.

Vreau să îmi aduc aminte de mine, cum bine spunea Nichita, “omul este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi că este.”

 La mulţi ani, L, un delfin şi o piatră din inima mea pentru tine!

Emoții

Un câmp cu maci și tu. O melodie de fundal. Și mâna ta atât de fragilă pe cicatricile mele atât de adânci.van_gogh_-_field_of_poppies

Aripile și cerul înnorat. Tristețile tale, tristețile mele. Chei pentru suflet și pietre, multe pietre.

Iar apoi, o mare agitată, delfini făcând salturi maiestuoase. Facem freediving în albastru printre corali și sirene. Liniște.

Te aștept.

Impossible Love

Atât de aproape și atât de mult.

Nu pot să-ți cânt nici un cântec.

Azi doare.

Ne trezim dimineața târziu cu ochii plânși și inimile bătând fiecare în altă parte. Ce viață ciudată, cântecul păsărilor nu e pentru noi, nu aici, nu acum. Ca și cum am conduce o mașină neagră, cu farurile stinse în noaptea densă în care ne-am îmbrățișat pentru ultima dată. Și îmi spui că există ziua de mâine, dar noaptea pare că nu are sfârșit.

În distanța atât de mică dintre noi am văzut vise și imagini atât de luminoase încât am crezut, pentru o clipă, că totul e real.

Cineva ne-a închis în afara unei lumi de care ne este atât de frică, o lume paradoxală în care Hutton pare că are dreptate. Visăm?

Concret

Mă trezesc într-o dimineaţă care nu e a mea, într-o Timişoară care e a mea, în bucătăria lui The Dancer. Beau cafea si fumez. E soare, acolo, dincolo de zidurile blocului gri din Soarelui. Dacă aş ramâne? Dacă aş pleca? Nobody gives a damn… Oare eclipsa care se întâmplă de fiecare dată când vin aici, îmi spune ceva şi eu nu înţeleg? Eclipsa parţială de lună în cartierul Soarelui…tm

E ciudat, Carul Mare, cum îl văd eu de pe balcon, e îndreptat spre voi, spre mine, spre locul unde aş vrea să fiu, unde aş vrea să trăiesc.

Privesc eclipsa de pe o terasă, în faţa unei beri.

Nu-i aşa că nu ştii ce vrei???

Nu.

Ba da.

Vreau să plec.

Viaţă perfidă.

Scriu mesaj unui prieten. Nu mă aude, nu mă înţelege.

Şi dacă totuşi, acolo, în Parcul Copiilor, în vreme ce tu îmi povesteai ideea unui film banal, şi dacă… dacă ne-am fi jucat de-a Anna Karenina? Sau „Sângerelul”? Dacă, până la urmă, am fi cules toate ghindele de pe jos, pentru aranjamentul tău de toamnă?

Trenul… ţiganca din faţa mea, surdo-mutul care vinde brăţări făcute din margele de lemn, Leonard Cohen cu limbajul lui suburban din carte….

Nici măcar nu mai ştiu dacă sunt aici sau acolo.

În faţa Spitalului Judeţean, în parcare mă întâlnesc cu  C. înainte sa plec. Şi fug, aşa cum am fugit în gară, aşa cum am fugit de-atâtea ori.

Hai să o plimbam pe Asia în jurul blocului… să găsească un os iar noi să ne chinuim să îl extragem din botul ei.

Mergem in Unirii…. ne întâlnim acolo. Ah… am uitat, aici, in Unirii  mă întâlnesc cel mai des cu mine. De fiecare dată când vin…

Dă-mi o ţigară.

Doamne, aş putea să stau o veşnicie aici, în bucătărie, să o privesc pe Bunica făcând mâncare şi aşteptând să fie iar cum era.

Taxi. Aeroport. Oameni care se bucură că vin, oameni care se bucură că pleacă. Eu. Singură, tristă, înjur. Iar apoi, autobusul mă duce înapoi cu tot cu lacrimile mele şi mă lasă la Bastion. Pur şi simplu. Nu ştiu încotro s-o iau.

Eşti acasă?

Tu eşti acasă?

Piaţa 700 – Pleskavita, linii de tramvai scoase… Pe unde o mai fi circulând tramvaiul 4 cu care de atâtea ori ne-am dus fără bilet. Unde mergeam? Am uitat.

Daca m-aş hotărî, aş mai avea timp să ajung acolo.

C. imi raspunde la beep cu un beep. Fair enough.

Sunt sigură că orașul acesta e bântuit. Nu, nu de o fantomă, de mine.

Cum aş putea oare să-ţi spun, să mă înţelegi?

Mi se prelinge berea pe buze.

Sună telefonul. Cine o fi?

Oh, nu, nu mă aduce inapoi, eram la jumătatea drumului, te rog, te implor, nu mă aduce inapoi, Dancer. Nu vreau concret, nu vreau nimic concret. Mi-e frică de concret!

Inutil să-ti spun ca mi se preling lacrimi pe obraz. Dar eu… nu plâng, eu ascult, încuviinţez, mângâi, alin.

Aştept un miracol, care ştiu, s-a înfăptuit deja, undeva, pentru mine.

 

Bitter Taste

You know, one day The Dancer called me and told me about a dream. And who cares about a dream? Who cares when you’re terrified when you see me coming down the street? 

Do you think I would ever harm you in any way? You’re so fucking wrong. You don’t know me and never will because you never had the guts to get to know me. You judge me by some odd behaviors that were meant to show you that I am HUMAN. I am human enough to show you that I’m suffering and aching. I am human enough to show you my dark side. [And if I show you my dark side…] I was human enough to show you I love you.

It’s so hard to define the art as it is to define the insanity. You have messed up all the definitions and tried to label me, and that’s why you were so wrong.  And yes, you’re a stupid mortal cunt.

My thoughts have developed a life of their own and they reject you when they wander.

You were an intermezzo in my life and now, my symphony goes on untainted, undisturbed… only a few traces of blue across the heart.

I won’t be there 10 years from now. I won’t be there tomorrow. I am not there now, not for you, not anymore.

Yamamoto Masao

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.