Tiresias

Acum că m-am stabilit în noua locaţie 🙂 mă gândeam că e timpul să mai scriu…

Am văzut Tiresia, filmul lui Bertrand Bonello în TM de ceva vreme deja, dar cred că am avut nevoie de timp să-l „diger.” Ciudat şi interesant, mi-a rămas în minte. Interesantă trimiterea la Tiresias, orbul clarvăzător transformat în femeie de către zei. Interesant şi rolul pe care-l face Laurent Lucas, actor despre care, trebuie să recunosc, nu auzisem până în momentul vizionării filmului şi care mi-a atras atenţia.

În altă ordine de idei, în ultimele zile m-am uitat la filme şi am experimentat.

Cidade de deus – mai bine mai târziu decât niciodată.

Once – superbe unele piese, mai ales aceasta:

Slumdog Millionaire – interesant, nominalizat la Oscar, totuşi de la Danny Boyle prefer: „Choose life. Choose a job. Choose a starter home. Choose dental insurance…Choose your future”

Mamma Mia – m-a relaxat şi mi-a adus aminte de Abba, da’ vag ;), mai ales când “cânta” James Bond.

Ascult Norah Jones şi mă simt bine cu mine în lumea mea.

P.S. Mi-a fost dor să scriu şi încă nu am arătat ce pot 😉

Read Full Post »

Câine de împrumut

Nero

După dispariţia lui Nero, prietenul lui cel mai bun, Leo (de fapt numele lui este Leu’) a început, timid, să ne viziteze. E drept, nu suplinea lipsa lui Nero, dar era o prezenţă care mă bucura. Omul, prietenul cel mai bun al câinelui… M-am apropiat încet de el. Nu e genul de câine care să fie obişnuit cu mângâieri şi alinturi, dar s-a adaptat. E câinele de împrumut pentru sufletul meu.

Leo

Încerc să scriu despre Nero, dar cuvintele mi se împleticesc. Nu pot să descriu bucuria lui când mă jucam cu el, tot aşa cum nu pot să descriu bucuria mea când îmi ura bun venit acasă. A fost o vară frumoasă cu multe excursii la râu împreună cu Nero, cu seri petrecute în grădină până târziu, cu lecturi la umbra cireşului…

Plecăm cu toţii pe rând. Nero a plecat într-o seară de vineri, abătut – cine ştie de ce – şi nu s-a mai întors. L-am căutat, l-am aşteptat, probabil s-a întors şi aşteaptă să ies afară să ne jucăm.

Nero e fiecare câine pe care-l întâlnesc. E Asia, Bassetul lui P., e Wanda, e Leo, e maidanezul care s-a bucurat atât de mult în una din serile trecute că l-am mângâiat.

Asia

Wanda

Read Full Post »

De ce îl iubesc pe Kandinski

Sunt unele cărţi pe care le citeşti în anumite momente şi ţi le aminteşti prin prisma acelor momente. Sunt filme pe care le vezi prin prisma unor întâmplări personale. Sunt opere de artă pe care le descoperi în momentul în care eşti atât de departe de toate. Aşa s-a întâmplat cu Vasili Kandinski. L-am descoperit când sufeream mult, când am realizat că bunica mea urma să dispară. Culorile, formele lui Kandinski, stilul jucăuş, toate acestea m-au făcut să mă simt mai bine, mi-au dat un sens (sens pe care mai târziu l-am pierdut şi nu l-am mai regăsit). Mi-a mai rămas doar nonconformismul pe care l-a avut cu siguranţă Kandinski când a pornit pe drumul artei abstracte. În Kandinski am descoperit muzica în pictură şi speranţa pentru un moment. Mi-era dor de Kandinski

Şi nu pot să nu îl citez din nou pe Daniel-Silvian Petre: „Ciao Bunica! Mai stau puţin la joacă şi vin şi io sus, e atât de urâtă lumea fără tine!”

Read Full Post »

Partir, c’est mourir un peu

Sunt oraşe care ne sunt indiferente, oraşe în care ne simţim acasă, oraşe care capătă o semnificaţie aparte prin oamenii care locuiesc în ele. Oraşe, oameni, locuri, amintiri. Timişoara e un „oraş de pe harta sufletului meu,” e oraşul pe care nu-l uit, oraşul în care amintirile se contopesc cu prezentul şi formează o emoţie care se manifestă atât de acut. Îi iubesc străduţele, clădirile, oamenii pentru că aici am trăit – atât de frumos – nişte ani din viaţă iar mai apoi clipe… momente din care mă hrănesc când sunt departe.
Oraşele sunt ca oamenii. Timişoara rezonează cu sufletul meu, tot aşa cum sufletul uneia din puţinele persoane care au mai rămas acolo pentru mine rezonează cu sufletul meu.
„Ce caut eu, ce caut eu în viaţa mea?”
E atât de greu să pleci, dar vorba lui P., e parcă mai greu să rămâi. Partir c’est mourir un peu – un clişeu deja – of, de câte ori am murit până acum… chiar nu ştiu dacă a mai rămas vreo bucăţică vie din mine… Mi-a fost greu să las în urmă oameni cu care mă simt EU, eu cea adevărată, autentică. Parcă e din ce în ce mai dificil să mai găseşti oameni.
Chefurile de pe Titan nr. 9, berile de la Jazz şi Blues (baruri care nu mai există…), merdenelele de la patiseria de lângă Bega, prieteni, PRIETENI, oameni calzi, serile de vară în Complex pe o terasă, berea de la fabrica de bere, parcurile cu trandafiri înfloriţi, străzile vechi cu case frumoase, oameni, prieteni, indiferenţa cu care priveam materialul, mâncarea Adinei, fumul de ţigară Bran fără filtru, desenele de pe pereţi, chitara, prieteni, Pleskavica, barul de la construcţii, jocurile, cărţile, acasă.

<

Read Full Post »