Partir, c’est mourir un peu

Sunt oraşe care ne sunt indiferente, oraşe în care ne simţim acasă, oraşe care capătă o semnificaţie aparte prin oamenii care locuiesc în ele. Oraşe, oameni, locuri, amintiri. Timişoara e un „oraş de pe harta sufletului meu,” e oraşul pe care nu-l uit, oraşul în care amintirile se contopesc cu prezentul şi formează o emoţie care se manifestă atât de acut. Îi iubesc străduţele, clădirile, oamenii pentru că aici am trăit – atât de frumos – nişte ani din viaţă iar mai apoi clipe… momente din care mă hrănesc când sunt departe.
Oraşele sunt ca oamenii. Timişoara rezonează cu sufletul meu, tot aşa cum sufletul uneia din puţinele persoane care au mai rămas acolo pentru mine rezonează cu sufletul meu.
„Ce caut eu, ce caut eu în viaţa mea?”
E atât de greu să pleci, dar vorba lui P., e parcă mai greu să rămâi. Partir c’est mourir un peu – un clişeu deja – of, de câte ori am murit până acum… chiar nu ştiu dacă a mai rămas vreo bucăţică vie din mine… Mi-a fost greu să las în urmă oameni cu care mă simt EU, eu cea adevărată, autentică. Parcă e din ce în ce mai dificil să mai găseşti oameni.
Chefurile de pe Titan nr. 9, berile de la Jazz şi Blues (baruri care nu mai există…), merdenelele de la patiseria de lângă Bega, prieteni, PRIETENI, oameni calzi, serile de vară în Complex pe o terasă, berea de la fabrica de bere, parcurile cu trandafiri înfloriţi, străzile vechi cu case frumoase, oameni, prieteni, indiferenţa cu care priveam materialul, mâncarea Adinei, fumul de ţigară Bran fără filtru, desenele de pe pereţi, chitara, prieteni, Pleskavica, barul de la construcţii, jocurile, cărţile, acasă.

<